Grecii: formarea poporului, migrația
Grecii (auto – desemnare-Eleni) sunt oamenii care alcătuiesc populația principală a Greciei, Ciprului. Numele grecilor le-a fost dat în cele mai vechi timpuri de către romani după numele unuia dintre micile triburi ale coloniștilor Eleni din sudul Italiei. Națiunea Elenă a început să prindă contur în jurul secolului al 12-lea î .HR. ca urmare a amestecării celor mai vechi locuitori ai Greciei, Pelasgii cu nou-veniți din Asia Mică (Tirsens, carieni etc.), care, la rândul lor, proveneau din stepele Uralului de Sud (unde s-a format cea mai veche comunitate Indo-europeană) și triburi din nord-vestul Peninsulei Balcanice, care consta atunci în principal din patru triburi: aheii, ionienii, Eolienii, dorienii și alții, mai mici.
Grecii au fost conducătorii unei civilizații înalte, au avut o mare influență culturală asupra popoarelor vecine, au stimulat dezvoltarea producției lor materiale și au contribuit la descompunerea sistemului comunitar primitiv. Societatea de clasă apare în primul rând acolo unde s-a dezvoltat irigarea artificială antică, în zone strâns legate de civilizațiile agricole antice. Tranziția oamenilor la o nouă formare socială a fost asociată cu o serie de motive, în primul rând cu dezvoltarea unor forme progresive de Economie și tehnologie. Acest aspect al activității umane din epoca societății de clasă se reflectă în materialele arheologice – răspândirea ceramicii, a uneltelor agricole din fier. În plus, materialul arheologic prezintă o imagine vie a vieții claselor. Apariția societății de clasă este asociată cu apariția orașelor, construirea unor structuri arhitecturale Mari, răspândirea scrisului, acumularea fără precedent de lux și apariția banilor.
Cele mai importante informații despre diverse aspecte ale istoriei formării naționalității grecești antice sunt conținute în tradiția literară antică – operele scriitorilor antici care au ajuns până în zilele noastre într-o formă mai mult sau mai puțin completă, surse documentare: decrete, legi, contracte, dedicări etc.; monumente materiale: rămășițe de clădiri, unelte, arme, obiecte de uz casnic; date din limba greacă veche. Descoperirile arheologice au dat o mulțime de lucruri noi în studiul istoriei orașului. Care a întreprins săpături pe dealul Hissarlyk din Asia Mică, G. Schliemann în 1871 . el a descoperit rămășițele Troiei antice și o serie de așezări care existau înainte de ea. În timpul săpăturilor din Micene și Tiryns, Schliemann a găsit o cantitate imensă de material care face posibilă vorbirea despre o cultură miceniană specială. În 1900, arheologul englez Arthur Evans a găsit rămășițele unui palat pe locul vechiului Knossos, ceea ce ne-a permis să vorbim despre cultura cretană, care s-a dovedit a fi mai veche decât miceniana.
Printre operele literare, lucrările istoricilor greci sunt deosebit de valoroase. Istoriografia antică își are rădăcinile în epopeea antică, reprezentată de poezii celebre precum Iliada și Odiseea. Aceste informații despre viața țărănimii Boeotiene în timpul formării societății deținătoare de sclavi sunt conținute în poeziile poetului Boeotian Hesiod—"lucrări și zile", "Teogonie".
Ideile științifice despre perioada Cretano-miceniană se bazează în principal pe date arheologice. Săpăturile au arătat că începutul erei neolitice pe teritoriul Cretei datează din mileniul 6-5 Î. HR. la începutul și 1 jumătate a mileniului 3 î.HR. în Creta, există o tranziție de la piatră la cupru și apoi la bronz. Până la începutul mileniului 2 î. HR., cele mai vechi structuri ale așa-numitelor "palate" din Knossos, care erau un complex complex de săli ceremoniale, ateliere, depozite etc., au fost ulterior reconstruite de mai multe ori. În plus, rămășițele orașelor cretane (în Turcia modernă) și așezările aparțin perioadelor ulterioare. În secolele următoare, cultura materială a Cretei, dovadă fiind numeroasele descoperiri de produse extrem de artistice, fresce, vase, unelte etc., curățate în "palate", continuă să se dezvolte. A înflorit în trimestrul 2 al mileniului 2 î.HR. pe peninsula Balcanică, începând cu primele secole ale mileniului 2 î. HR. E., sub influența puternică a Cretei, așa-numita cultură miceniană se formează în Peloponez (Micene, Tiryns etc.) și Grecia Centrală, care atinge cea mai mare dezvoltare într-un moment în care cultura din Creta însăși intră deja într-o perioadă de declin. Purtătorii acestei culturi, aparent, au fost strămoșii triburilor grecești. Cultura Cretei are o influență binecunoscută pe coasta Asiei Mici, unde așa-numita cultură troiană se dezvoltă cu centrul din orașul Troia. După ce s-a răspândit în bazinul Mării Egee, cultura cretană capătă noi trăsături care îi disting monumentele de cele găsite chiar în Creta. Acest lucru dă motive să nu o numim cultura unei Crete, ci cultura Cretano-miceniană. Descoperiri individuale de obiecte Cretano-miceniene au fost găsite pe teritoriul Egiptului, Siriei, Palestinei, pe insula Cipru, coastele Siciliei și sudul Italiei, sudul Franței, coastele Mării Negre. Cu o astfel de scară de distribuție teritorială, cultura Cretano-miceniană, cu toate acestea, au fost acoperite doar cercuri limitate ale populației. Centrele acestei culturi coexistă cu forme mult mai primitive de viață materială a majorității populației acestor teritorii. O comparație a Monumentelor din Creta cu monumentele din Egipt și țările celor două râuri sugerează că în mileniul 2 î.HR. a existat o societate de sclavi de clasă în Creta. Aproximativ din secolele 14-13 Î.HR., dezvoltarea ulterioară a culturii Cretano-miceniene încetează. Erupția Santorini (Tyra) în jurul anului 1380 a condus la faptul că cultura Cretano-miceniană a scăzut, acest eveniment a subminat credința populației locale în "zei puternici", a distrus în mare măsură economia Greciei antice, Cretei, Egiptului. La sfârșitul celui de-al 2-lea și începutul mileniului 1 î.HR., se observă un anumit tip de regresie în domeniul culturii materiale. Acest lucru s-a datorat mișcărilor tribale mari manifestate în Balcani.
